Din viaţă (I)

Întotdeauna am nevoie de 30 de minute pentru a mă putea da jos din pat. Alarma telefonului e setată pe o melodie minunată, preferata mea. Degeaba. Nu mă poate convinge să mă ridic. Cu timpul, îmi va provoca repulsie. O voi asculta în alt context şi voi strâmba din nas. De când mă trezeşte dimineaţa, nu mai e melodia mea preferată. Ce-a fost în capul meu când am asociat un lucru care-mi place de unul pe care nu-l suport?! Am crezut că va deveni minunată trezirea, iar nu oribilă melodia. Mă concentrez, număr în gând pana la 3, după care urmează să strig "Şi". Nu-mi iese niciodată din prima. Întotdeauna repet numărătoarea. Asta e. N-am voinţă, îmi zic. Dacă n-am voinţă nici pentru a mă ridica din pat, atunci ce să mai zic de celelalte lucruri pe care mi le-am propus, cu mult mai dificil de realizat? Mă ridic brusc, cu o rapiditate demnă de invidiat. Găsisem elementul care să mă motiveze. Să mă duc să mă spăl pe faţă sau în timpul ăsta să mai stau puţin în pat, pe spate, cu ochii deschişi? Îmi jur că nu-i închid. Nu, nu se poate aşa ceva, încerc să mă păcălesc singur.

E frig, trebuie să-mi iau si izmenele pe dedesubt. Dacă le-aş spune apropiaţilor că port izmene, ar râde de mine, cu toate că şi ei le poartă, dar nu recunosc. Si ce e de râs dacă port izmene? Tot nişte pantaloni sunt, nu? Doar cu izmene, da, aş arăta caraghios, dar aşa?! Ce e de râs? Doar pentru că cineva îşi poate imagina cât de caraghios aş arăta în izmene, trebuie să mor eu de frig? Indiscutabil, le iau pe mine. Trag peste ele blugii, îi aranjez pe picior astfel încât să nu se observe că mai am ceva pe dedesubt. Cureaua nu se mai închide.

(Va urma)