Revederea

Stam la aceeasi masa, fata in fata. Avem fiecare in fata cate o bucata de peste, iar intre noi, in mijlocul mesei, o farfurie cu salata de rosii si castraveti.

Mesteci rapid ca si cum te-ai grabi undeva si-mi spui ca asa faci tu cand ti-e foame, mananci repede si te saturi la fel de repede, iar dupa un scurt timp ti se face foame iar.

Eu mananc incet, calm, sa simt cat mai bine gustul pestelui al carui nume l-am uitat. Ma gandesc ca asa e si intr-o relatie de dragoste, trebuie sa ai o precizie aproape ireala in a cantari totul astfel incat sa nu simti numai iuteala piperului, usturimea cepei sau fierbinteala ciorbei.

Mananc incet si pentru a avea timp intre inghitituri sa te privesc cu pofta. Cu o pofta si mai mare decat mananci tu.

Mai ia salata, iti zic eu. Nu, nu mai iau, scoate si tu niste servetele. In stanga mea e un pachet aproape neinceput. Scot doua servetele, unul i-l dau ei, imi multumeste, eu ii spun cu placere.

Chiar daca ei ii era foame, imi pusese mie pestele cel mai mare, iar ea ramasese cu unul mai mic.

Hai sa punem si niste zeama de lamaie. Pui tu? imi zice. Da. In dreapta mea, pe chiuveta, era un pahar de unica folosinta care avea in el o lamaie taiata pe sfert.

Ii storc peste peşte lamaia, imi zice gata gata, ajunge, dar eu mai continui sa-i storc cateva picaturi sa vad daca se enerveaza. Nu zice nimic.

Painea nu o taiase. Rupsese din ea cate o bucata pentru fiecare, lucru care mi-a placut. Parca are un gust mai bun atunci cand rupi din ea fata de atunci cand o tai felii.

Ea termina prima de mancat si se apuca sa spele vasele. Mai am si eu putin si termin.

Iau servetelul si m-apuc sa curat masa de firimituri. Eu curatam masa iar ea spala vasele. Ce poate fi mai minunat de atat?! Strang firimiturile in palma si o-ntreb unde sa le arunc.Pune-le afara la geam, imi zice ea, sa le manance pasarile. Ma conformez. Raman cu capul pe geam sa privesc locurile in care altadata ne plimbam tinandu-ne de mana, ne spuneam cuvinte dulci, ne sarutam ori pur si simplu stateam pe banca unul langa celalalt fara sa ne spunem nimic si tocmai acea tacere spunea totul.

Ma intorc catre ea, imi vine sa o sarut, dar miscarile ei repezi cu farfuriile prin chiuveta parca nu se potrivesc cu lentoarea gandurilor mele. Am vrut sa-i spun saru' mana pentru masa dar am uitat.

Am uitat pentru ca ma gandeam la cat de mult o iubesc si acum, la un deceniu de la despartire.

Din viaţă (II)

(continuare)

Unul dintre importantele ingrediente ale unei dimineţi “perfecte” îl reprezintă cerul. Cobor cele 64 de trepte ale scării, deschid uşa lăsând în urmă un zgomot strident, de metal, şi dintr-o dată mă loveşte o puternică depresie, o angoasă existenţială. Miroase a ploaie amestecată cu fum, pesemne că cineva dăduse foc gunoiului din tomberon. Pe cer este un singur nor, care îl acoperă în întregime. Nu se pot observa mai mulţi; pare că este unul singur, cât cerul de mare, de un gri profund apăsător. Doi câini aleargă în cerc, jucăuşi, în contrast cu starea mea de spirit. Staţia de autobuz se află la doi paşi de bloc, aşa că nu mă grăbesc. Văd feţe triste, palide, bolnăvicioase, oameni tuşind fie din cauza bolii, fie din cauza tutunului. Majoritatea stau cu capetele plecate, privind într-un punct, ca şi cum s-ar concentra asupra unui gând, unii dintre ei, înfundaţi în nas fiind, încearcă să rezolve problema asta fie trăgând puternic aer prin nări, conţinutul urmând a fi înghiţit ori scuipat, fie suflat pe undeva pe jos. Cei ce optează pentru a doua variantă se împart şi ei în două categorii: unii ce apelează la desfundarea nasului, nară cu nară şi alţii care, probabil mai nerăbdători, şi-l desfunda prin ambele nări deodată. O cerşetoare, profitând de faptul că un bilet costă 3.40 lei, stă lângă casa de bilete implorând pe Dumnezeu să dea sănătate şi bucurie tuturor celor care stau la coadă, dar şi copiilor lor, fie că au fie că nu au. Un câine încă doarme în cutia lui de carton pe care scrie Assos, pesemne numele lui.

Soseşte autobuzul, iar toată lumea se îmbulzeşte să urce, urcând înapoi în autobuz pe cei ce voiau să coboare. Se aud certuri cu privire la prioritatea pe care ar trebui să o aibă “coborâtorii”. Fiecare îşi stabileşte un loc în spaţiu şi din nou se reaşterne liniştea. Câteva persoane îşi reconfigurează poziţia iniţială, deranjate fiind de cotul, rucsacul sau suflarea celui din imediata apropiere. Muşchi încordaţi la curbe, frâne sau accelerări bruşte şi multe pardon-uri.

(va urma)

Din viaţă (I)

Întotdeauna am nevoie de 30 de minute pentru a mă putea da jos din pat. Alarma telefonului e setată pe o melodie minunată, preferata mea. Degeaba. Nu mă poate convinge să mă ridic. Cu timpul, îmi va provoca repulsie. O voi asculta în alt context şi voi strâmba din nas. De când mă trezeşte dimineaţa, nu mai e melodia mea preferată. Ce-a fost în capul meu când am asociat un lucru care-mi place de unul pe care nu-l suport?! Am crezut că va deveni minunată trezirea, iar nu oribilă melodia. Mă concentrez, număr în gând pana la 3, după care urmează să strig "Şi". Nu-mi iese niciodată din prima. Întotdeauna repet numărătoarea. Asta e. N-am voinţă, îmi zic. Dacă n-am voinţă nici pentru a mă ridica din pat, atunci ce să mai zic de celelalte lucruri pe care mi le-am propus, cu mult mai dificil de realizat? Mă ridic brusc, cu o rapiditate demnă de invidiat. Găsisem elementul care să mă motiveze. Să mă duc să mă spăl pe faţă sau în timpul ăsta să mai stau puţin în pat, pe spate, cu ochii deschişi? Îmi jur că nu-i închid. Nu, nu se poate aşa ceva, încerc să mă păcălesc singur.

E frig, trebuie să-mi iau si izmenele pe dedesubt. Dacă le-aş spune apropiaţilor că port izmene, ar râde de mine, cu toate că şi ei le poartă, dar nu recunosc. Si ce e de râs dacă port izmene? Tot nişte pantaloni sunt, nu? Doar cu izmene, da, aş arăta caraghios, dar aşa?! Ce e de râs? Doar pentru că cineva îşi poate imagina cât de caraghios aş arăta în izmene, trebuie să mor eu de frig? Indiscutabil, le iau pe mine. Trag peste ele blugii, îi aranjez pe picior astfel încât să nu se observe că mai am ceva pe dedesubt. Cureaua nu se mai închide.

(Va urma)