Din viaţă (II)

(continuare)

Unul dintre importantele ingrediente ale unei dimineţi “perfecte” îl reprezintă cerul. Cobor cele 64 de trepte ale scării, deschid uşa lăsând în urmă un zgomot strident, de metal, şi dintr-o dată mă loveşte o puternică depresie, o angoasă existenţială. Miroase a ploaie amestecată cu fum, pesemne că cineva dăduse foc gunoiului din tomberon. Pe cer este un singur nor, care îl acoperă în întregime. Nu se pot observa mai mulţi; pare că este unul singur, cât cerul de mare, de un gri profund apăsător. Doi câini aleargă în cerc, jucăuşi, în contrast cu starea mea de spirit. Staţia de autobuz se află la doi paşi de bloc, aşa că nu mă grăbesc. Văd feţe triste, palide, bolnăvicioase, oameni tuşind fie din cauza bolii, fie din cauza tutunului. Majoritatea stau cu capetele plecate, privind într-un punct, ca şi cum s-ar concentra asupra unui gând, unii dintre ei, înfundaţi în nas fiind, încearcă să rezolve problema asta fie trăgând puternic aer prin nări, conţinutul urmând a fi înghiţit ori scuipat, fie suflat pe undeva pe jos. Cei ce optează pentru a doua variantă se împart şi ei în două categorii: unii ce apelează la desfundarea nasului, nară cu nară şi alţii care, probabil mai nerăbdători, şi-l desfunda prin ambele nări deodată. O cerşetoare, profitând de faptul că un bilet costă 3.40 lei, stă lângă casa de bilete implorând pe Dumnezeu să dea sănătate şi bucurie tuturor celor care stau la coadă, dar şi copiilor lor, fie că au fie că nu au. Un câine încă doarme în cutia lui de carton pe care scrie Assos, pesemne numele lui.

Soseşte autobuzul, iar toată lumea se îmbulzeşte să urce, urcând înapoi în autobuz pe cei ce voiau să coboare. Se aud certuri cu privire la prioritatea pe care ar trebui să o aibă “coborâtorii”. Fiecare îşi stabileşte un loc în spaţiu şi din nou se reaşterne liniştea. Câteva persoane îşi reconfigurează poziţia iniţială, deranjate fiind de cotul, rucsacul sau suflarea celui din imediata apropiere. Muşchi încordaţi la curbe, frâne sau accelerări bruşte şi multe pardon-uri.

(va urma)

Din viaţă (I)

Întotdeauna am nevoie de 30 de minute pentru a mă putea da jos din pat. Alarma telefonului e setată pe o melodie minunată, preferata mea. Degeaba. Nu mă poate convinge să mă ridic. Cu timpul, îmi va provoca repulsie. O voi asculta în alt context şi voi strâmba din nas. De când mă trezeşte dimineaţa, nu mai e melodia mea preferată. Ce-a fost în capul meu când am asociat un lucru care-mi place de unul pe care nu-l suport?! Am crezut că va deveni minunată trezirea, iar nu oribilă melodia. Mă concentrez, număr în gând pana la 3, după care urmează să strig "Şi". Nu-mi iese niciodată din prima. Întotdeauna repet numărătoarea. Asta e. N-am voinţă, îmi zic. Dacă n-am voinţă nici pentru a mă ridica din pat, atunci ce să mai zic de celelalte lucruri pe care mi le-am propus, cu mult mai dificil de realizat? Mă ridic brusc, cu o rapiditate demnă de invidiat. Găsisem elementul care să mă motiveze. Să mă duc să mă spăl pe faţă sau în timpul ăsta să mai stau puţin în pat, pe spate, cu ochii deschişi? Îmi jur că nu-i închid. Nu, nu se poate aşa ceva, încerc să mă păcălesc singur.

E frig, trebuie să-mi iau si izmenele pe dedesubt. Dacă le-aş spune apropiaţilor că port izmene, ar râde de mine, cu toate că şi ei le poartă, dar nu recunosc. Si ce e de râs dacă port izmene? Tot nişte pantaloni sunt, nu? Doar cu izmene, da, aş arăta caraghios, dar aşa?! Ce e de râs? Doar pentru că cineva îşi poate imagina cât de caraghios aş arăta în izmene, trebuie să mor eu de frig? Indiscutabil, le iau pe mine. Trag peste ele blugii, îi aranjez pe picior astfel încât să nu se observe că mai am ceva pe dedesubt. Cureaua nu se mai închide.

(Va urma)